COPIII

Sunt, dupa mine, lucrul cel mai important in viata unui parinte. In momentul in care punem un copil pe lume (ca de consultat nu l-am consultat, nu-i asa?) preluam o imensa RESPONSABILITATE! Si anume sa-l crestem si sa-l educam in asa fel, incat, atunci cand va fi "mare" si se va desparti (inevitabil) de noi parintii, sa fie in stare sa-si construiasca viata corect (sa-si castige decent existenta, sa aiba o familie si sa-si educe corect proprii copii!). Poate ca va intrebati de ce am nevoie sa scriu asemenea banalitati? Dar, v-ati intrebat vreodata cati la suta dintre copii beneficiaza de conditiile "banale" de dezvoltare mentionate? Ca, initial, psiholog de copii (terapeut am devenit mai tarziu) dispun de o statistica, pe care nu v-o dezvalui, ca sa nu va inspaimint. Cati copii sunt pusi pe lume nereflectat, pentru ca, de ex., o femeie singura isi doreste neaparat un copil (deci si-l "face" egoist pentru ea, precum o papusa vie, privandu-l de tatal, de care copilul are nevoie) sau (oribil !) copii facuti ca ca salveze casnicia, ceea ce ei nu pot, casnicia oricum se degradeaza, iar copii respectivi cresc in acest "infern" s.a.m.d.
Copii au nevoie de ambii parinti, pentru ca fiecare dintre ei are de preluat functii si de jucat roluri specifice (cea mai buna mama din lume, de ex., nu poate servi de model "masculin" fiului ei si invers). Sau: educarea increderii in sine e o functie paterna, iar comunicarea una materna s.a.m.d. Esentiala pentru crearea unui cadru adecvat de viata pentru copii e calitatea relatiei dintre parinti, o axa parentala solida ii ofera copilului un cadru ("spatiu vital") optim de dezvoltare. Determinanta e si felul in care parintii isi privesc copilul (mai e numita si dragoste). Fiecare copil, fiecare om de fapt, e UNIC. Copilul nu e un mic adult, ci cineva in devenire, care va trece prin diferite faze (copilarie, pubertate, adolescenta etc., asta foarte simplificat) pana sa devina adult si intrebarea e, in ce conditii o va face, deci ce fel de adult va deveni? Sa-ti iubesti copilul(sa iubesti in general) inseamna sa faci efortul, ceea ce e teribil de greu, mai ales in timp (constanta), de a-l intelege in realitatea lui unica! In acceptia mea si conform sistemului meu de valori dragoste = intelegere/acceptare.
O sa ma intrebati, poate, ce faceti, daca n-ati tinut intocmai seama de toate acestea si sunteti confruntati cu un copil sau adolescent, care va pune "probleme"(face pipi in pat, invata prost si chiuleste, minte, sterpeleste din portofel, sau a devenit dependent de droguri…dar in acest ultim caz e lata…o sa va spun mai incolo de ce)?
Nu e (mai) niciodata prea tarziu, ca sa va faceti un proces de constiinta, sa va observati atent odrasla, pentru a incerca s-o intelegeti realmente(ceea ce nu inseamna ca ii veti permite orice, dar veti avea posibilitatea s-o tratati corect, pretinzandu-i sa-si faca datoria, dar si acordandu-i drepturile castigate in acest fel, punandu-i limitele conform virstei etc.), sa va intrebati ce calitate are relatia parentala, adica cadrul de viata al copilului s.a.m.d.!? Din pacate, unii parinti transfera pe copii propriile lor convingeri, preluate de la proprii lor parinti (suntem in plin arhaism!), fara a tine deloc seama de specificitatea copilului lor (declara tembel ca "stie ei mai bine", doar isi "cunoaste” ei odrasla…aiurea, nu exista cunoastere fara efort intens si de durata). Daca copilul a devenit dependent de droguri, atunci inseamna ca ati esuat ca educator, pentru ca aveti un descendent lipsit de strucura interioara, in primul rand lipsit de simtul datoriei si de responsabilitate, dar si incapabil de respect fata de ceilalti (pe voi oricum va dispretuieste…bagati de seama cum va trateaza, nu ce spune - asta oricum nu valoreaza nici cat o ceapa degerata - ci ce face!). Sa se repare acest prapad e, daca nu imposibil, oricum dificil (uitati-va la procentul de reusita al institutiilor de "specialitate"!). Dificultatea principala e data, ca si in cazul alcoolicilor, de lipsa de motivatie…de ce ar face-o…lor le e comod, nu se spetesc muncind, dragutii de parinti si societatea e permisiva…trai neneaca…!
N-ar fi corect sa termin in aceasta nota pesimista, dependentii constituind o minoritate…pentru ca de regula (e convingerea mea dobandita in mult peste 30 de ani de cariera), nu exista problema psihica fara rezolvare! Iar daca nu va descurcati singuri, ceea ce e foarte rar, nu-i asa, atunci puteti sa va sfatuiti cu mine, sau cu un alt/a specialist/a, care iubeste/intelege, la fel de bine ca mine copiii.