Nu vă speriați dragii moșului, că n-am de gând să mă reprofilez în critica de film ! Scriu despre " Poziția Copilului ", după ce-am scris despre " După Dealuri ", doar din perspectiva psihoterapeutului, specializat în felul în care relația părinți - copii le determină copiilor, adică nouă tuturor ( ! ), soarta/destinul ( script în accepția AT ).
Constelația din film e simplă și o găsiți, cu urmări asemănătoare, frecvent în viață, dacă nu în propria voastra familie, atunci la o aruncătură de băț. O mamă dominantă, un tată slab, un fiu cuminte, sau invers, adica un tată tiran, o mama slabă si o fiică cuminte. Un copil cuminte e o anomalie ( dacă aveți așa unu în ogradă, atunci puteți avea motive de îngrijorare ), un copil sănătos e curios, creativ, plin de idei ( copilarești ! ), zburdalnic, ceea ce nu înseamnă obraznic, agresiv, incapabil de a accepta limitele de bun simt, pe care părinții sunt obligați să i le pună pentru a-l proteja, acolo unde copilul, din cauza vârstei, nu are capacitatea să decidă singur, interdicții necesare, care se reduc permanent cu înaintarea în vârstă. Și vine un moment, când copilul a devenit adult, când relația părinți - copii încetează ( ar trebui să înceteze ), ceea ce mama din film, dar nu numai ea, nu acceptă, de aceea își numește în continuare fiul îmbătrânit ( cu cearcane și burtă ) copil…Și o face exclusiv din motive egoiste, pentru că fiul trebuie să suplinească lipsa dragostei dintre părinți în calitatea lor primară de soți.
Se poate presupune ( un EFECT anume, nu poate fi decât urmarea unei anume CAUZE ), că mama din film a fost, ceea ce mulți numesc o " mamă iubitoare ", care s-a ocupat intens de copil, de fapt sufocându-l, împiedicându-l să fie realmente copil ( vezi mai sus ), făcând în locul lui ceea ce el era capabil să facă singur , deja copii de 2 anișori au dorința legitimă de a fi activi și o și pretind, precum nepoțelul meu : " singul/ singul ", …dar genul ăsta de parinți nu sunt atenți la nevoile reale ale copilului ( e o forma de lipsă a dragostei autentice…cineva, " persoană importantă " ( nenea Iancu dixit ), o numea " dragoste canibală " ) ! Pentru că, în dragoste nu-i important DACĂ iubești ( oricine pretinde asta : am facut totul ( aiurea ! ) pentru tine, m-am sacrificat, oroare absolută, pentru că nu te poți sacrifica pentru odrasla ta, căreia îi ești dator, pentru că ai pus-o pe lume ! ), ci CUM iubești , adică efortul permanent de a-l înțelege pe celălalt în unicitatea lui, pentru a-l putea accepta, ceea ce permite, doar verbal, " posesia " : fiica mea/ fiul meu, iubita mea/iubitul meu etc. Doar verbal, pentru că ( în afara sclavilor, iobagilor, servitorilor ), fiecare îsi aparține sieși.
O asemenea mamă cloșcă/tată cocos îsi sufocă copiii, nu le permite inițiative, deci nu-i pregatește optim pentru viața, care dânsa e dură, ne confruntî permanent și repetat cu dificultăți, pe care suntem obligați să știm/să fim în stare să le depășim, dacă vrem să reușim în viață ! Iar fiul din film nu știe, nu se descurcă cu viața reală, relația lui cu partenera e lipsită de calitate, pentru că persoanele crescute așa nu știu să iubească, nu are curajul să-și asume responsabilitatea paternității ( să crești just un copil e lucrul cel mai dificil, mai ales că durează numai vreo 20 de ani ). Și atunci i se întâmplă lucru cel mai oribil posibil, omoară, din tembelism ( o competiție idioată între șoferi iresponsabili ), copilul altei mame, crimă de neiertat. Iar vorba frantuzului, că " oroarea n-are limite " e confirmată de reacția mamei din film, care încearcă, prin mijloace detestabile, să-și scoată propriul fiu basma curată, în pofida crimei abominabile comise. Oroarea n-are într-adevar limite !
Sper că v-am dat ( mulțumesc dle. Netzer ) de gândit dragilor !
Siegfried Schnapp, moralist
