Cazul tragic al unui fost pacient, care
n-a vrut să ducă la bun sfârşit psihoterapia ( un lucru e făcut doar dacă e dus
cu bine la bun sfârşit ! ), pentru că obiectivul lui nu era REALIZAREA DE SINE,
ţelul ultim al unei psihoterapii demne de acest nume, ci reglarea de conturi cu
genitorii lui, m-a împins sa reflectez despre răzbunare, " arma prostului
" ( uitaţi-vă ce se întâmplă acum în politica ( ? ) româneasca ! ), pentru că răzbunarea nu face altceva decât să adauge o nedreptate,
nedreptăţii iniţiale…cu rezultatul că avem două nedreptăţi…o nedreptate neputând
- o anula pe cea anterioară ! Nu avem cum să reuşim în ceea ce întreprindem,
decât dacă motivaţia e pozitiva ( a nu se confunda cu aşa numita " gândire
pozitivă ", care e o aberaţie, fiind vorba de auto-înşelare ), adică dacă facem lucrurile pentru noi, de
dragul nostru, şi nu împotriva altora !
Mulţi
dintre noi au motive întemeiate să reproşeze părinţilor felul în care s-au
purtat cu ei, adică i-au educat ( educatia = pregatirea copilului pentru viaţă
şi însemnând ceea ce copilul traieste,
nu ceea ce i se spune -" ţi-am spus eu " - ), ceea ce în psihoterapie
trebuie prelucrat, pentru că nu putem găsi soluţiile necesare în rezolvarea
unei situaţii/probleme/încurcături etc., dacă nu-i cunoaştem cauza ( nu putem
decide indicaţia, dacă nu avem un diagnostic ! ) Unul din principiile de bază
ale psihoterapiei este că e necesar să fie orientată pe soluţii ( Milton
Erickson ), dar pentru a le găsi e nevoie să ne întoarcem cu faţa spre viitor :
învătăm din trecut, trăim în prezent ( doar cei care au un prezent, sunt în
pace cu ei înşişi, trăiesc realmente, ceilalţi supravieţuiesc doar ) şi ne
pregătim viitorul, iar părinţii reprezintă, fie că ne convine, fie că nu ne
convine ( personal nu-mi convine în calitate de tată şi bunic, dar neputând
nega realitatea, o accept fără entuziasm, dar cu înţelepciune ) trecutul !
Prezentul cuiva e activitatea ( profesia/meseria ), familia, partenera/ul
copiii, prietenii, hobby - urile ei/lui !
Nu
putem reuşi în viaţă decât devenind adulţi, adică, cum explica un vestit şi important
psihoterapeut ( Howard Halpern în Cutting Loose ) " despărţindu-ne de părinţi
", adică redefinind relaţia părinţi - copil ( vezi pe blog si textul meu
despre " definiţia relaţiei ") : părinţii încetează " să aibă
grijă " de copil, pentru că acesta, devenind adult, îsi poate purta singur
de grijă ( munceşte, câstigă, plăteşte chiria propriei locuinţe, are relaţii,
etc. ), iar relaţia părinţi - copil devine o relaţie între adulţi mai în vârstă
( părinţii ) - adult tânăr ( fostul copil ).
Tânărul dobândeşte astfel o altă identitate, încetează să fie ( ca funcţie
) fiu sau fiică şi devine bărbat sau femeie, cele doua indentităţi de fiu/fiică
şi bărbat/femeie neputând, în nici un caz, coexista ! Cei care ramân fii sau
fiice nu pot fi realmente adulţi, adică să preia responsabilitatea pentru urmările
faptelor lor, deci n-au cum să reuşească din plin în viaţă, neputându-şi asuma
corect celelalte roluri identitare : profesionist în meserie, partener, părinte
etc.
Este
ceea i se întâmplă fostului meu pacient care, concentrându-se pe răzbunare, a
rămas în felul asta legat ( cumva ombilical ) de părinti într-o relaţie
ierarhică, pe care analiza tranzacţională o numeşte ca fiind între parinţi şi
copil . Băgaţi de seamă deci dragilor, că relaţia adult - adult e o relaţie
între egali ( în drepturi şi datorii ) ! Cei obsedaţi de ideea răzbunarii îşi
folosesc întreaga energie - energie negativă, distructivă - în acest sens, ceea
ce le răpeşte posibilitatea de a reuşi realmente profesional, de a avea relaţii
sentimentale şi sociale de calitate, ei fiind concentraţi pe altceva, ceea ce
se vede în întreaga lor atitudine, sunt încrâncenati, nemulţumiţi ( totul le
pute ! ) şi îngrozitori de neplăcuţi ! Asă că dacă-i zăriţi, atunci treceţi
rapid pe partea cealaltă a străzii, dragii moşului, pentru că ei pot fi şi
extrem de periculoşi, fiind în stare să transfere pe fiecare dintre noi
resentimentele lor cronice ! Dorinţa cronică de răzbunare e o boală grea,
câteodata chiar incurabilă, chiar pentru psihoterapeutul vostru preferat, ceea
ce e, din fericire pentru voi, excepţional… pentru că, de regulă, nu exista
problemă de viaţă fără soluţii ! Deci nu pierdeţi în nici un caz speranţa,
dragii mei !
