Dupa 9 decembrie

Probabil că nu vă surprind, dragii moşului, dacă prezic că ne aşteaptă vremuri teribil de grele ? 
Nu sunt, dupa cum bine ştiţi, primul care, în vremuri de urgie, îsi avertizează compatrioţii şi, ca şi predecesorii, o fac pentru că cred, că ţine de datoria mea de psihoterapeut şi cetăţean lucid . 

Ceea ce s-a început în 1990 ( amintiţi-vă de acele alegeri de pomină şi de ceea ce a urmat : mineriade etc. ! ) a fost definitivat pe 9 decembrie 2012, i-au trebuit deci lui Ilici şi-ai lui exact 22 de ani ca sa înfeudeze complet " ţărişoara noastră " ! Majoritatea s-a comportat identic acum ca în 1990, aşa că dragi " golani " avem ce merităm !

Şi, ca de obicei, se ( re - ) pune întrebarea : ce-i de facut ? Răspunsul este simplu, pentru că singura soluţie, în ochii mei, este salvarea individuală ! Probabil că nu vă surprinde aceasta afirmaţie din gura unui liberal autentic ca mine, adversar decis al oricarei forme de  totalitarism/colectivism/comunism ?

Deci, nu va ramâne altceva de făcut decât să vă concentraţi pe viaţa voastră şi a celor apropiaţi, mai ales parteneri şi copii, să faceţi tot posibilul ca să reusiţi profesional, emoţional şi personal, să-i daţi vieţii voastre sens în pofida imenselor dificultăţi cu care veţi fi confruntaţi, pentru că hidra detesta noţiunea de merit/competenţă/efort ! Ca să vă convingeţi uitaţi - vă la indivizii, extrem de vizibili şi zgomotoşi actualmente, care o reprezintă perfect şi la felul şi mijloacele, pe care le-au folosit ca să " reuşească " ! Şi să nu-mi spuneţi că " scopul scuză mijloacele ", ceea ce sunt convins că este fals, eu unul cred, ca NU CU ORICE PREŢ, că, dacă mijloacele sunt IMORALE, adică, daca obtineţi ceva facând rău altora, ceea ce obţineţi pute !

Vă scriu ca să va pun în gardă, că vă va fi teribil de greu şi ca nu cumva să vă vindeţi sufletul diavolului, cum a mai facut-o unul, stiţi voi cine, ci să vă păstraţi DEMNITATEA, să nu vă pierdeţi speranţa, ci să faceţi tot posibilul să traiţi just, ca să vă puteţi privi fără ruşine în oglindă, cu CONŞTIINŢA curată, ramânând modele valabile pentru copiii voştri !

SCRISOARE COLECTIVĂ

Ştiu c-o sa protestaţi, dragilor, că ce caută o luare de poziţie politică pe blogul unui psihoterapeut (prin definiţie apolitic), şi aveţi, în parte dreptate… dar doar în parte, pentru că ceea ce mă determină s-o fac, şi o fac în silă, este miza existentială, ba chiar de supravieţuire pur şi simplu, pentru fiecare dintre noi, care caracterizează momentul!

Este, odată în plus, de parc-am fi blestemaţi, un moment de răscruce, precum în ‘45, când comuniştii, tot ca urmare a unor alegeri trucate, au pus mâna pe putere şi, au distrus, apoi, civilizaţia şi cultura românească şi în alegerile din ‘90, când post-comuniştii au fost plebiscitaţi de "bobor" (nenea Iancu să trăiască, a cărui caţavenci sunt nişte copii nevinovaţi în comparaţie cu actualii Agamita, care sunt incomparabil mai ticăloşi!)! Iar acum e vorba de a definitiva, odată pentru totdeauna, ceea ce s-a început în ‘90, ca să se perpetueze starea de lucruri, pe care fiecare o cunoaşte, şi anume, pentru că o trăieşte zi de zi, ceas de ceas, şi care ne disperă, mai ales pentru că suntem îngrijoraţi "peste poate", ba chiar înspăimântaţi pentru viitorul sumbru al nostru personal, dar şi al copiilor noştri!

Ceea ce s-a întâmplat în ultimile luni, această abjecţie totală, era de neimaginat, chiar pentru un realist ca mine, care ştie că, vorba franţuzului, (doar) " OROAREA n-are limite"! S-a coborât la un subnivel de "Groapa" (vezi Eugen Barbu de tristă amintire, predecesorul, ba chiar mentorul personajelor atât de active actualmente…v-aţi întrebat vreodată de ce cele mai josnice creaturi sunt aşa de vocale şi vizibile (la Antena 3 şi pe celălalte furnizoare de lături) în societatea iliesceană, în care trăim şi în care riscăm să ne sufocăm?)!

Nenorocirea e că nu există alternativă, că avem de ales între două rele, dar, vă implor, dragii moşului, alegeţi răul cel mai mic, pentru că a nu vota înseamnă, de fapt, să participaţi la perpetuarea regimului mafiei actuale! Eu unul voi face ce-mi dictează CONŞTIINŢA şi voi vota contra hidrei!

"Citeşte-o şi dă-o mai departe" precum… ştiti voi, nu-i aşa dragii moşului?

Siegfried Schnapp, psihoterapeut, dar şi liberal autentic

P.S.: Antonescu nu e nicidecum liberal, iar ceilalţi, Iliescu şi descendenţa, sunt putori!

Ţelul psihoterapiei individuale

Să fie clar că mă refer doar la ţelul (finalitatea/obiectivul) psihoterapiei, aşa cum o înteleg şi o practic eu şi nu la un concept general despre ce ar trebui să se obţină prin intermediul psihoterapiei  !

Am scris mai demult un text cu titlul "Cine are nevoie de psihoterapie" ( vezi pe blog la rubrica  "despre psihoterapie" ), iar actualul text ar fi continuarea,  logică, cred, a aceluia, adică dacă psihoterapie, atunci la ce bun ( à quoi bon, why, wozu ) ? 

Chestiunea mă preocupă, pentru că am observat că la noi, mult mai mult decât în altă parte, psihoterapia e întreruptă de pacient înainte de a fi terminată, pt. că un lucru e doar atunci făcut, când e dus cu bine LA BUN SFÂRŞIT !

În conceptul meu psihoterapeutic terapia propriu zisa ( ea poate fi continuată cu consiliere pt. situaţii circumscrise ca de ex. cum procedez într-o anumită situaţie ? ) se încheie cu " analiza de script "(concept AT, vezi Claude Steiner : " Scripts People live") !

Cineva vine ( ar trebui sa vină ! ) în psihoterapie doar când nu se mai descurcă singur cu viaţa lui şi doreste să reflecteze împreună cu specialistul ( sfaturile prietenilor şi rudelor sunt, în materie, trancăneală ! ) despre ce e vorba, cauze, remedii/ soluţii ! 

De regula noi devenim noi înşine " în cei 7 ani de-acasă ", răstimp în care suntem " educaţi ", când aflăam ce se aşteaptă de la noi şi cum trebuie să procedam ca să fim la înalţimea aşteptărilor " educatorilor " şi toată aceasta " ştiinţă " devine planul de viaţă, adica " scriptul "   ( TA ) cuiva ! Atunci învăţăm care ne e datoria, ce valoare avem ( în măsura, în care " educatorii " sunt multumiţi cu " performanţele " noastre ), cum se comunică în mediul respectiv şi ce sentimente avem voie sa arătăm ! Sigur că există variante, de ex. "rebelul" (Gică contra), cel care NU vrea să facă ce se aşteaptă de la el Eu mă ocup aici doar de educaţia celor care vin mai târziu în psihoterapie, pt. că, evident, nu tuturor li se impune un " script ", care e întotdeauna o limitare. Există şi părinti care fac efortul de a-şi întelege copiii - nu de a proiecta pe ei propriile aşteptări/dorinţe/frustrări - în aşa fel încât aceştia să poată evolua conform naturii (inteligenta, talent, caracter, aptitudini etc. ) lor . Acestia devin oameni "liberi" (sigur că exista limite, dar acestea sunt exterioare, de ex. cele impuse de societate, şi nu, precum scriptul, interioare !) 

Deci dacă n-avem încotro şi venim în psihoterapie, pt. că nu ne simţim bine în pielea noastră şi nu reuşim la nivelul posibilităţilor noastre, pt. că scriptul ne limitează, atunci trecem printr-un proces de reînvăţare ( " învăţul are şi dezvăţ " ), dezvăţându-ne de ce am învăţat " în cei 7 ani de-acasă ", dobândind alte mijloace ( simţ al datoriei, comunicare etc. ) necesare pt. a reuşi  şi decidem conştient, de data asta, cum vrem să ne trăim viaţa de acum încolo ? 

Sensul "analizei de script" nu e, nici pe departe, doar să " înţelegem " ce ne-a limitat, ci mai ales reflecţia asupra unui nou concept de viaţă ! Fără asta psihoterapia n-are sens/ finalitate/ţel etc., e ca şi cum ai dobândi ceva cu care nu ştii ce să faci !

De aceea consider că,  întreruperea psihoterapiei este o jale, este de fapt refuzul de a-ţi pune viaţa pe alte baze,  conştiente sau, cum spunea Karen Horney pe vremuri ( citat din memorie ), că " nevroticul nu vine în terapie ca sa renunţe la nevroză, ci ca s-o perfecţioneze ", deci ca să-nveţe să trăiasca cu ea, sperând că se va simţi şi bine, ceea ce-i imposibil !

“Copii pe care nu-i iubeşte mama lor”

  E un vers dintr-un cântec a lui Tudor Gheorghe !

Luaţi-vă suficient timp şi reflectaţi, dragilor, ca să puteţi constata ce resimţiţi la auzul acestor câteva vorbe, incomparabil odioase ! Şi totuşi, aflaţi că ( mult prea ) mulţi copii nu sunt iubiţi de mamele lor ! Sigur că mamele respective vor protesta…că cum adică ele nu şi-ar iubi copiii ? Ele sunt sincere, fiind convinse că-i iubesc…ce nu realizează ele însă e, că-şi " iubesc " copilul PENTRU ELE ( nu pentru el, copilul ) şi că asta nu-i dragoste, ci contrariul ei, câteodată chiar canibalism ( Freud ), gen " mânca- l-ar mama " ! De regulă aceste mame aşteaptă/ vor ceva de la copil, deseori să le despăgubească pentru că nu sunt/n-au fost iubite. Motivele acestei " posesii " ( copiii nu apartin parinţilor, ci lor înşile, părintii îi pun pe lume pentru ca ei, copiii, să-şi trăiască viaţa lor ! ) pot fi multiple, dar toate contrazic noţiunea de dragoste, pentru că dragostea nu poate fi decât necondiţionată ! Se spune pe nemţeste : " ce minunat e că EXIŞTI " ( îmi convine ca definiţie a dragostei ! ), pentru că iubeşti pe cineva pentru ce este ( e fătul tău ), nu pentru ce face pentru tine ( te iubesc dacă ? ) !

Dragostea e primul sentiment, care " se învaţă " în primul an de viaţă ( " încredere iniţiala" la Erik Erikson )… sau nu ( "neîncredere iniţiala" ) şi, anume pentru că copiii sunt/sau nu iubiţi de mama lor, mama fiind, din motive uşor de înteles, prima persoana de referinţă în viaţa unui copil ( sa ma ierte taţii, dar noi devenim mai târziu relevanţi în dezvoltarea copiilor ) ! De aceea bebeluşii se comportă aşa de diferit , cei iubiţi sunt mulţumiţi, plâng doar cu motiv ( durere etc. ), copii gen " raza de soare ", ceilalţi sunt chinuiţi, plângacioşi etc. Când îşi iubesc mamele copiii, realmente pentru ei, nu pentru ele ? Când îi ACCEPTA necondiţionat ( pentru că sunt ai lor ) şi fac permanent efortul de a-i înţelege în realitatea lor unică, nepretinzând nimic pentru ele, recompensa lor fiind exclusiv secundară, ca urmare a dezvoltării armonioase a odraslelor lor ( frantujii au o expresie puţin ciudată pentru a o exprima : " mă felicit pentru succesul tău " ), adică, cumva să iei parte/să te bucuri de bucuria/reuşita altuia. Copiii, care se simt iubiti de mama lor învaţă să se iubească, adică să se accepte, ceea ce e o conditie indispensabila pentru a putea apoi iubi, mai târziu, la rândul tău ! Deci dragostea înseamnă,repet,ÎNTELEGERE/ACCEPTARE !

Ce se întâmplă cu copiii, numeroşi, care n-au fost iubiţi de mamele si, mai târziu, de taţii lor ? Milton Erickson, care e referinţa mea esentială în psihoterapie, dar şi model existenţial, explică de ce femeile, care au fost dintotdeauna, adica de mici, grase, au  mari dificultăţi să slăbească ? Pentru că ele nu ştiu ce înseamnă să fii slab, cum te simţi, mişti, chiar respiri etc. fiind slab…
Acelaşi lucru se întâmplă cu cei care n-au fost iubiţi, ei sunt incapabili să recunoască dragostea. Ce face un copil, care nu se simte iubit ? Pentru că e obligatoriu să întreprinzi ceva, pentru că fără un minimum de dragoste viaţa e insuportabilă, câteodată chiar imposibila ( vezi notiunea de marasm la Rene Spitz ) ! Încearcă să FACA ceva, să ofere motive, pentru a fi iubit ( copii cuminţi ), sau pentru a da motive pentru lipsa de dragoste ( copii " răi "…şi ştiu pertinamente despre ce vorbesc ! ), pentru că, să nu te simţi iubit de cei care te-au pus pe lume ( nota bene : fără să te consulte în prealabil ), e insuportabil…poţi, la propriu, " să înnebuneşti " ! Să pui un copil pe lume reprezintă cea mai mare responsabilitate posibilă şi de câte ori sunt puşi copii pe lume pentru a " rezolva " o problemă ? Problema nu se rezolvă niciodată, dar vai de bietul copil !
          Deveniţi adulţi, copiii, care n-au fost iubiţi de mama lor, aplică aceeaşi tactică, necunoscând alta, şi anume caută persoane pe care să le " servească ", să le dea motive, ca să le iubească, sperând, ca, în felul acesta, drept recunoştiinţă ( ? ) să fie iubiţi ? Nu funcţionează NICIODATĂ ! Pentru că, repet, nu suntem iubiţi pentru ce facem, ci pentru ce suntem ! Singurul rezultat, pe care îl pot obţine, este că sunt exploataţi, câteodată chiar vampirizaţi ! Poate aţi auzit că celor neiubiţi le merge rău, inclusiv somatic ! V-aţi întrebat vreodată, de ce escrocii sentimentali au succes ? Vă daţi seama câţi naive/naivi nu asteaptă altceva decât să se iluzioneze ? Si când se trezesc…stiţi vorba aia…şi bătută, şi…,şi cu banii luaţi ?

Cineva care n-a fost iubit nu e în stare ( ìn sensul lui M. Erickson din exemplul cu femeile grase ) sa recunoască dragostea, neştiind ce e aia…Dacă întâlnesc pe cineva, care îl iubeşte, aceştia devin sceptici, suspicioşi, pentru că nu le vine sa creadă, că cineva ar putea să-i iubească necondiţionat, fără să le ceară nimic…De altfel cele doua categorii nu se prea întâlnesc fiind incompatibili şi când se înfiripă ceva, relaţia nu capată consistenţă şi nu durează.

Poate ca-mi reproşaţi că sunt pesimist ? Nu sunt nici pesimist, nici optimist, sunt realist, pentru că ştiu, si v-o tot repet, că nu există problemă ( psihică ) fără soluţie ! Poţi să înveţi, ca adult, să iubeşti, dar pentru asta, e NECESAR să începeţi cu voi, să vă acceptaţi, nu să cautaţi, inutil, acceptarea celorlalţi, pentru că cei care n-au fost iubiţi, aceia o cauta invariabil doar la cei, care nu le-ar da-o în nici un caz, pentru că şi-ar pierde, dacă ar face-o, ascendentul ! Credeţi că pisica care se joaca cu şoarecele, îl consideră pe acesta " demn de dragoste " ?
 Începeţi-vă ziua, de ex., uitându-vă în oglindă şi spunându-vă ce minunate/minunaţi sunteţi ( narcisismul e altceva ! ), dar pentru asta e necesar să trăiţi just, pentru că nu te poţi minţi pe tine însuţi, trebuie să fii " demn de dragoste " ! Să nu înţelegeţi că sunt de parere c-ar fi uşor, e teribil de dificil, precum toate lucrurile importante, şi dragostea-i esenţială…ştiu însă pertinamente că-i posibil !

MASCULIN, FEMININ

MASCULIN, FEMININ e titlul unui film de JL Godard, în care e vorba de relaţiile heterosexuale ale unor tineri francezi în anii ‘ 60 . Pe vremea aia la noi era spre sfârşitul terorii sângeroase ( canalul  = " mormântul burgheziei ", Pitesti, Gherla, Sighet si ( multe ) altele  ) şi începutul ( scurtului ) " dezghet ", relaţiile femei - bărbaţi erau simple ! Cum toata lumea, cu excepţia " nomenclaturii ", era săracă lipită pământului, relaţiile emoţionale erau unul din puţinele domenii ( alături de cultură de ex. ), care reprezentau spaţii de libertate pentru că, greu controlabile ( n-a durat însă mult, doar pâna s-au interzis avorturile ), era locul unde se putea trăi intens ( bucurie / plăcere ), relaţiile erau, în general, simple, fără manipulări, bărbatii erau potenţi şi femeile " frumoase ", dar nu devreme acasă !

Care e situatia astăzi după decenii de ceauşism ( individul era, printre altele, şi inhibat sexual ) şi iliescenism, în care ne aflăm încă, dovadă " activitatea politică " ( ? ) recentă a zâmbareţului nepot ! Ce asemănare între " bunic " şi " nepot ", nu-i aşa dragilor ?

Dacă vorbim de relaţiile femei - barbati, atunci ne ocupăm de educaţie ( adică pregatirea copiilor pentru viaţă ), deci, în primul rând, de mame, pentru că la noi taţii sunt, de regulă, absenţi din educaţia copiilor, asa cum e ea conceputa de mamele noastre naţionale, care " concepţie " e simplă : băieţii au drepturi şi fetele datorii ! Legat de asta îmi amintesc ce mi-a povestit prima născută a unei familii şi anume cum tatăl si fraţii ei stăteau la masă şi ea, foarte tânără pe atunci, îi " servea " ( verbul poate fi transferat şi pe alte " situaţii ", în care e de " datoria " unei femei " cuminţi " ( adică cu creierul spălat de o mama aşişderea ) să stea la dispoziţia domnului şi stăpânului ei…propriile dorinţe , bineînţeles, necontând ! ), ei mâncau, se ridicau dela masă ( ce credeţi, mulţumeau ? ), ea debarasa, spăla vasele…dupa cum ştiţi mai sunt multe alte " corvezi " ( spălat, călcat, curăţenie etc. ) de făcut într-o gospodărie şi cineva trebuie să le facă, nu-i aşa ? Vă puteţi închipui, dragii mosului, ce fel de relaţii vor avea, ca adulţi, fetele şi băietii crescuţi precum în exemplul de mai sus ?

Funcţia principală a educaţiei e instruirea SIMŢULUI DATORIEI, copilul învată ce se asteapta de la el, cum trebuie sa se comporte, ce e obligat sa faca, pt. că, dacă n-o va face aşa cum se aşteaptă de la el, nu va mai fi " iubit " ! Şi una din datorile esenţiale ale fiecăruia e ce are de facut în relaţie, cum trebuie să se comporte faţă de celălalt ( în cazul "  ideal " faţă de partener ! )   Deci în educatie învăţăm cum trebuie să funcţioneze relaţia ( vezi şi textul de pe blogul meu despre " definiţia relaţiei " ! ) şi " rolul " fiecăruia dintre sexe ( nu mă ocup aici de relaţiile homosexuale, nefiind specialist ), deci ce e de datoria fiecăruia.
Într-o relaţie sănătoasă,adică echilibrată, fiecare preia partea sa (jumătate) de datorie, cei doi sunt complementari (în educatie există la fel de multe funcţii paterne, precum materne) presupun ca multi din aşa-zisii specialişti vor cadea de pe scaun, citind această afirmaţie…),adică parteneri, deci respectuoşi unul cu altul! Ideea că un sex ar putea fi superior celuilalt e debilă, fiecare dintre noi e O.K. (în sensul analizei tranzacţionale), doar dacă-şi îndeplineşte conştiincios partea lui specifică de treabă!


Ce se întâmplă, de regulă, în realitate ? Cei doi se "şmecheresc " ( nu suntem noi poporul cel mai şmecher ? nu sunt ceilalţi proşti şi nu se " prind " ? nu suntem de aceea aşa de respectaţi şi apreciaţi peste tot ? ) unul pe celălalt, încearcă adică, să-l determine pe celaălalt să facă ce aşteaptă ea/el de la celălalt ! Cu ce rezultat ? Toata lumea pierde, e adevarat cel exploatat/umilit/calcat în picioare pierde mai mult ! Să constitue asta, oare, un ţel ? Se pare că, deseori, da…vă rog, dragilor, să ma contraziceţi, sunt situaţii în care ador asta !

Ce se-ntâmplă în asemenea relaţii, care sunt, din pacate, statistic majoritare ? Cei doi se detestă, nu comunică decât pentru a se insulta, învinovăţi (bineînteles că celalat e de vină, doar personal suntem plini de cele mai bune intenţii  (blestemată noţiune intenţia ( doar rezultatul contând !), doar şi iadul e plin de intenţii bune, dupa cum bine se ştie ! ), dispreţui, umili ! Dacă treci pragul unui astfel de " cuibuşor de nebunii  " (vorba vine pentru că sexualitatea e tristă, barbaţii îsi fac dacă/când ( rar ) pot mica lor treabă, iar femeile se uită, precum Jane Fonda într-un film, la ceas ) îngheţi, aerul e irespirabil, toxic, copiii sunt trişti, irascibili, nu te poti întelege cu ei ( cum spun mamele bune, care fac totul pentru odraslele lor, nu-i aşa ? ), iar părintii dezabuzaţi şi iremediabil plicticoşi ! Pentru că n-ai cum să fii în pace cu conştiinţa ta ( spun si eu aşa, pentru că tocmai conştiinţa le lipseşte ), dacă îl exploatezi/ umileşti pe celălalt, sau dacă accepţi să te laşi exploatat/umilit, pentru că pentru ceea ce acceptăm, deci nu ne apărăm demnitatea, pentru asta suntem/ devenim în aceeaşi măsură responsabili ! Deci să nu aveţi impresia că iau partea vreuneia dintre sexe, dispreţul meu pentru un comportament nedemn, le aparţine, în egală masură !

Daca există soluţii pentru mizeria asta ? Bineînteles, pentru că nu există problema fără soluţie ! În primul rând sa începem sa gândim cu propriul creier, nu să practicam ceea ce am învatat acasă ( spaţiul vital al unui copil e dat de relaţia dintre părinţi, în care creştem si pe care, de regulă, o repetăm, chiar încercând să facem contrariul ! ), să ne căutam propriul drum, să redefinim datele relaţiei, să ( re- ) descoperim dragostea, nu cea de la televizor, ci efortul permanent de a-l întelege/accepta pe celălalt ! Ar mai fi multe de spus, dar asta ar depasi cadrul acestei reflecţii, câte ceva puteţi găsi, dacă vă interesează, în alte texte de pe acest blog !

RĂZBUNARE

Cazul tragic al unui fost pacient, care n-a vrut să ducă la bun sfârşit psihoterapia ( un lucru e făcut doar dacă e dus cu bine la bun sfârşit ! ), pentru că obiectivul lui nu era REALIZAREA DE SINE, ţelul ultim al unei psihoterapii demne de acest nume, ci reglarea de conturi cu genitorii lui, m-a împins sa reflectez despre răzbunare, " arma prostului " ( uitaţi-vă ce se întâmplă acum în politica ( ? ) româneasca ! ), pentru că răzbunarea nu face altceva decât să adauge o nedreptate, nedreptăţii iniţiale…cu rezultatul că avem două nedreptăţi…o nedreptate neputând - o anula pe cea anterioară ! Nu avem cum să reuşim în ceea ce întreprindem, decât dacă motivaţia e pozitiva ( a nu se confunda cu aşa numita " gândire pozitivă ", care e o aberaţie, fiind vorba de auto-înşelare  ), adică dacă facem lucrurile pentru noi, de dragul nostru, şi nu împotriva altora !

Mulţi dintre noi au motive întemeiate să reproşeze părinţilor felul în care s-au purtat cu ei, adică i-au educat ( educatia = pregatirea copilului pentru viaţă şi însemnând  ceea ce copilul traieste, nu ceea ce i se spune -" ţi-am spus eu " - ), ceea ce în psihoterapie trebuie prelucrat, pentru că nu putem găsi soluţiile necesare în rezolvarea unei situaţii/probleme/încurcături etc., dacă nu-i cunoaştem cauza ( nu putem decide indicaţia, dacă nu avem un diagnostic ! ) Unul din principiile de bază ale psihoterapiei este că e necesar să fie orientată pe soluţii ( Milton Erickson ), dar pentru a le găsi e nevoie să ne întoarcem cu faţa spre viitor : învătăm din trecut, trăim în prezent ( doar cei care au un prezent, sunt în pace cu ei înşişi, trăiesc realmente, ceilalţi supravieţuiesc doar ) şi ne pregătim viitorul, iar părinţii reprezintă, fie că ne convine, fie că nu ne convine ( personal nu-mi convine în calitate de tată şi bunic, dar neputând nega realitatea, o accept fără entuziasm, dar cu înţelepciune ) trecutul ! Prezentul cuiva e activitatea ( profesia/meseria ), familia, partenera/ul copiii, prietenii, hobby - urile ei/lui !

Nu putem reuşi în viaţă decât devenind adulţi, adică, cum explica un vestit şi important psihoterapeut ( Howard Halpern în Cutting Loose ) " despărţindu-ne de părinţi ", adică redefinind relaţia părinţi - copil ( vezi pe blog si textul meu despre " definiţia relaţiei ") : părinţii încetează " să aibă grijă " de copil, pentru că acesta, devenind adult, îsi poate purta singur de grijă ( munceşte, câstigă, plăteşte chiria propriei locuinţe, are relaţii, etc. ), iar relaţia părinţi - copil devine o relaţie între adulţi mai în vârstă ( părinţii ) - adult tânăr ( fostul copil ).  Tânărul dobândeşte astfel o altă identitate, încetează să fie ( ca funcţie ) fiu sau fiică şi devine bărbat sau femeie, cele doua indentităţi de fiu/fiică şi bărbat/femeie neputând, în nici un caz, coexista ! Cei care ramân fii sau fiice nu pot fi realmente adulţi, adică să preia responsabilitatea pentru urmările faptelor lor, deci n-au cum să reuşească din plin în viaţă, neputându-şi asuma corect celelalte roluri identitare : profesionist în meserie, partener, părinte etc.

Este ceea i se întâmplă fostului meu pacient care, concentrându-se pe răzbunare, a rămas în felul asta legat ( cumva ombilical ) de părinti într-o relaţie ierarhică, pe care analiza tranzacţională o numeşte ca fiind între parinţi şi copil . Băgaţi de seamă deci dragilor, că relaţia adult - adult e o relaţie între egali ( în drepturi şi datorii ) ! Cei obsedaţi de ideea răzbunarii îşi folosesc întreaga energie - energie negativă, distructivă - în acest sens, ceea ce le răpeşte posibilitatea de a reuşi realmente profesional, de a avea relaţii sentimentale şi sociale de calitate, ei fiind concentraţi pe altceva, ceea ce se vede în întreaga lor atitudine, sunt încrâncenati, nemulţumiţi ( totul le pute ! ) şi îngrozitori de neplăcuţi ! Asă că dacă-i zăriţi, atunci treceţi rapid pe partea cealaltă a străzii, dragii moşului, pentru că ei pot fi şi extrem de periculoşi,  fiind în stare să transfere pe fiecare dintre noi resentimentele lor cronice ! Dorinţa cronică de răzbunare e o boală grea, câteodata chiar incurabilă, chiar pentru psihoterapeutul vostru preferat, ceea ce e, din fericire pentru voi, excepţional… pentru că, de regulă, nu exista problemă de viaţă fără soluţii ! Deci nu pierdeţi în nici un caz speranţa, dragii mei !