Să fie clar că mă refer doar la ţelul (finalitatea/obiectivul) psihoterapiei, aşa cum o înteleg şi o practic eu şi nu la un concept general despre ce ar trebui să se obţină prin intermediul psihoterapiei !
Am scris mai demult un text cu titlul "Cine are nevoie de psihoterapie" ( vezi pe blog la rubrica "despre psihoterapie" ), iar actualul text ar fi continuarea, logică, cred, a aceluia, adică dacă psihoterapie, atunci la ce bun ( à quoi bon, why, wozu ) ?
Chestiunea mă preocupă, pentru că am observat că la noi, mult mai mult decât în altă parte, psihoterapia e întreruptă de pacient înainte de a fi terminată, pt. că un lucru e doar atunci făcut, când e dus cu bine LA BUN SFÂRŞIT !
În conceptul meu psihoterapeutic terapia propriu zisa ( ea poate fi continuată cu consiliere pt. situaţii circumscrise ca de ex. cum procedez într-o anumită situaţie ? ) se încheie cu " analiza de script "(concept AT, vezi Claude Steiner : " Scripts People live") !
Cineva vine ( ar trebui sa vină ! ) în psihoterapie doar când nu se mai descurcă singur cu viaţa lui şi doreste să reflecteze împreună cu specialistul ( sfaturile prietenilor şi rudelor sunt, în materie, trancăneală ! ) despre ce e vorba, cauze, remedii/ soluţii !
De regula noi devenim noi înşine " în cei 7 ani de-acasă ", răstimp în care suntem " educaţi ", când aflăam ce se aşteaptă de la noi şi cum trebuie să procedam ca să fim la înalţimea aşteptărilor " educatorilor " şi toată aceasta " ştiinţă " devine planul de viaţă, adica " scriptul " ( TA ) cuiva ! Atunci învăţăm care ne e datoria, ce valoare avem ( în măsura, în care " educatorii " sunt multumiţi cu " performanţele " noastre ), cum se comunică în mediul respectiv şi ce sentimente avem voie sa arătăm ! Sigur că există variante, de ex. "rebelul" (Gică contra), cel care NU vrea să facă ce se aşteaptă de la el Eu mă ocup aici doar de educaţia celor care vin mai târziu în psihoterapie, pt. că, evident, nu tuturor li se impune un " script ", care e întotdeauna o limitare. Există şi părinti care fac efortul de a-şi întelege copiii - nu de a proiecta pe ei propriile aşteptări/dorinţe/frustrări - în aşa fel încât aceştia să poată evolua conform naturii (inteligenta, talent, caracter, aptitudini etc. ) lor . Acestia devin oameni "liberi" (sigur că exista limite, dar acestea sunt exterioare, de ex. cele impuse de societate, şi nu, precum scriptul, interioare !)
Deci dacă n-avem încotro şi venim în psihoterapie, pt. că nu ne simţim bine în pielea noastră şi nu reuşim la nivelul posibilităţilor noastre, pt. că scriptul ne limitează, atunci trecem printr-un proces de reînvăţare ( " învăţul are şi dezvăţ " ), dezvăţându-ne de ce am învăţat " în cei 7 ani de-acasă ", dobândind alte mijloace ( simţ al datoriei, comunicare etc. ) necesare pt. a reuşi şi decidem conştient, de data asta, cum vrem să ne trăim viaţa de acum încolo ?
Sensul "analizei de script" nu e, nici pe departe, doar să " înţelegem " ce ne-a limitat, ci mai ales reflecţia asupra unui nou concept de viaţă ! Fără asta psihoterapia n-are sens/ finalitate/ţel etc., e ca şi cum ai dobândi ceva cu care nu ştii ce să faci !
De aceea consider că, întreruperea psihoterapiei este o jale, este de fapt refuzul de a-ţi pune viaţa pe alte baze, conştiente sau, cum spunea Karen Horney pe vremuri ( citat din memorie ), că " nevroticul nu vine în terapie ca sa renunţe la nevroză, ci ca s-o perfecţioneze ", deci ca să-nveţe să trăiasca cu ea, sperând că se va simţi şi bine, ceea ce-i imposibil !
Am scris mai demult un text cu titlul "Cine are nevoie de psihoterapie" ( vezi pe blog la rubrica "despre psihoterapie" ), iar actualul text ar fi continuarea, logică, cred, a aceluia, adică dacă psihoterapie, atunci la ce bun ( à quoi bon, why, wozu ) ?
Chestiunea mă preocupă, pentru că am observat că la noi, mult mai mult decât în altă parte, psihoterapia e întreruptă de pacient înainte de a fi terminată, pt. că un lucru e doar atunci făcut, când e dus cu bine LA BUN SFÂRŞIT !
În conceptul meu psihoterapeutic terapia propriu zisa ( ea poate fi continuată cu consiliere pt. situaţii circumscrise ca de ex. cum procedez într-o anumită situaţie ? ) se încheie cu " analiza de script "(concept AT, vezi Claude Steiner : " Scripts People live") !
Cineva vine ( ar trebui sa vină ! ) în psihoterapie doar când nu se mai descurcă singur cu viaţa lui şi doreste să reflecteze împreună cu specialistul ( sfaturile prietenilor şi rudelor sunt, în materie, trancăneală ! ) despre ce e vorba, cauze, remedii/ soluţii !
De regula noi devenim noi înşine " în cei 7 ani de-acasă ", răstimp în care suntem " educaţi ", când aflăam ce se aşteaptă de la noi şi cum trebuie să procedam ca să fim la înalţimea aşteptărilor " educatorilor " şi toată aceasta " ştiinţă " devine planul de viaţă, adica " scriptul " ( TA ) cuiva ! Atunci învăţăm care ne e datoria, ce valoare avem ( în măsura, în care " educatorii " sunt multumiţi cu " performanţele " noastre ), cum se comunică în mediul respectiv şi ce sentimente avem voie sa arătăm ! Sigur că există variante, de ex. "rebelul" (Gică contra), cel care NU vrea să facă ce se aşteaptă de la el Eu mă ocup aici doar de educaţia celor care vin mai târziu în psihoterapie, pt. că, evident, nu tuturor li se impune un " script ", care e întotdeauna o limitare. Există şi părinti care fac efortul de a-şi întelege copiii - nu de a proiecta pe ei propriile aşteptări/dorinţe/frustrări - în aşa fel încât aceştia să poată evolua conform naturii (inteligenta, talent, caracter, aptitudini etc. ) lor . Acestia devin oameni "liberi" (sigur că exista limite, dar acestea sunt exterioare, de ex. cele impuse de societate, şi nu, precum scriptul, interioare !)
Deci dacă n-avem încotro şi venim în psihoterapie, pt. că nu ne simţim bine în pielea noastră şi nu reuşim la nivelul posibilităţilor noastre, pt. că scriptul ne limitează, atunci trecem printr-un proces de reînvăţare ( " învăţul are şi dezvăţ " ), dezvăţându-ne de ce am învăţat " în cei 7 ani de-acasă ", dobândind alte mijloace ( simţ al datoriei, comunicare etc. ) necesare pt. a reuşi şi decidem conştient, de data asta, cum vrem să ne trăim viaţa de acum încolo ?
Sensul "analizei de script" nu e, nici pe departe, doar să " înţelegem " ce ne-a limitat, ci mai ales reflecţia asupra unui nou concept de viaţă ! Fără asta psihoterapia n-are sens/ finalitate/ţel etc., e ca şi cum ai dobândi ceva cu care nu ştii ce să faci !
De aceea consider că, întreruperea psihoterapiei este o jale, este de fapt refuzul de a-ţi pune viaţa pe alte baze, conştiente sau, cum spunea Karen Horney pe vremuri ( citat din memorie ), că " nevroticul nu vine în terapie ca sa renunţe la nevroză, ci ca s-o perfecţioneze ", deci ca să-nveţe să trăiasca cu ea, sperând că se va simţi şi bine, ceea ce-i imposibil !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu