“Copii pe care nu-i iubeşte mama lor”

  E un vers dintr-un cântec a lui Tudor Gheorghe !

Luaţi-vă suficient timp şi reflectaţi, dragilor, ca să puteţi constata ce resimţiţi la auzul acestor câteva vorbe, incomparabil odioase ! Şi totuşi, aflaţi că ( mult prea ) mulţi copii nu sunt iubiţi de mamele lor ! Sigur că mamele respective vor protesta…că cum adică ele nu şi-ar iubi copiii ? Ele sunt sincere, fiind convinse că-i iubesc…ce nu realizează ele însă e, că-şi " iubesc " copilul PENTRU ELE ( nu pentru el, copilul ) şi că asta nu-i dragoste, ci contrariul ei, câteodată chiar canibalism ( Freud ), gen " mânca- l-ar mama " ! De regulă aceste mame aşteaptă/ vor ceva de la copil, deseori să le despăgubească pentru că nu sunt/n-au fost iubite. Motivele acestei " posesii " ( copiii nu apartin parinţilor, ci lor înşile, părintii îi pun pe lume pentru ca ei, copiii, să-şi trăiască viaţa lor ! ) pot fi multiple, dar toate contrazic noţiunea de dragoste, pentru că dragostea nu poate fi decât necondiţionată ! Se spune pe nemţeste : " ce minunat e că EXIŞTI " ( îmi convine ca definiţie a dragostei ! ), pentru că iubeşti pe cineva pentru ce este ( e fătul tău ), nu pentru ce face pentru tine ( te iubesc dacă ? ) !

Dragostea e primul sentiment, care " se învaţă " în primul an de viaţă ( " încredere iniţiala" la Erik Erikson )… sau nu ( "neîncredere iniţiala" ) şi, anume pentru că copiii sunt/sau nu iubiţi de mama lor, mama fiind, din motive uşor de înteles, prima persoana de referinţă în viaţa unui copil ( sa ma ierte taţii, dar noi devenim mai târziu relevanţi în dezvoltarea copiilor ) ! De aceea bebeluşii se comportă aşa de diferit , cei iubiţi sunt mulţumiţi, plâng doar cu motiv ( durere etc. ), copii gen " raza de soare ", ceilalţi sunt chinuiţi, plângacioşi etc. Când îşi iubesc mamele copiii, realmente pentru ei, nu pentru ele ? Când îi ACCEPTA necondiţionat ( pentru că sunt ai lor ) şi fac permanent efortul de a-i înţelege în realitatea lor unică, nepretinzând nimic pentru ele, recompensa lor fiind exclusiv secundară, ca urmare a dezvoltării armonioase a odraslelor lor ( frantujii au o expresie puţin ciudată pentru a o exprima : " mă felicit pentru succesul tău " ), adică, cumva să iei parte/să te bucuri de bucuria/reuşita altuia. Copiii, care se simt iubiti de mama lor învaţă să se iubească, adică să se accepte, ceea ce e o conditie indispensabila pentru a putea apoi iubi, mai târziu, la rândul tău ! Deci dragostea înseamnă,repet,ÎNTELEGERE/ACCEPTARE !

Ce se întâmplă cu copiii, numeroşi, care n-au fost iubiţi de mamele si, mai târziu, de taţii lor ? Milton Erickson, care e referinţa mea esentială în psihoterapie, dar şi model existenţial, explică de ce femeile, care au fost dintotdeauna, adica de mici, grase, au  mari dificultăţi să slăbească ? Pentru că ele nu ştiu ce înseamnă să fii slab, cum te simţi, mişti, chiar respiri etc. fiind slab…
Acelaşi lucru se întâmplă cu cei care n-au fost iubiţi, ei sunt incapabili să recunoască dragostea. Ce face un copil, care nu se simte iubit ? Pentru că e obligatoriu să întreprinzi ceva, pentru că fără un minimum de dragoste viaţa e insuportabilă, câteodată chiar imposibila ( vezi notiunea de marasm la Rene Spitz ) ! Încearcă să FACA ceva, să ofere motive, pentru a fi iubit ( copii cuminţi ), sau pentru a da motive pentru lipsa de dragoste ( copii " răi "…şi ştiu pertinamente despre ce vorbesc ! ), pentru că, să nu te simţi iubit de cei care te-au pus pe lume ( nota bene : fără să te consulte în prealabil ), e insuportabil…poţi, la propriu, " să înnebuneşti " ! Să pui un copil pe lume reprezintă cea mai mare responsabilitate posibilă şi de câte ori sunt puşi copii pe lume pentru a " rezolva " o problemă ? Problema nu se rezolvă niciodată, dar vai de bietul copil !
          Deveniţi adulţi, copiii, care n-au fost iubiţi de mama lor, aplică aceeaşi tactică, necunoscând alta, şi anume caută persoane pe care să le " servească ", să le dea motive, ca să le iubească, sperând, ca, în felul acesta, drept recunoştiinţă ( ? ) să fie iubiţi ? Nu funcţionează NICIODATĂ ! Pentru că, repet, nu suntem iubiţi pentru ce facem, ci pentru ce suntem ! Singurul rezultat, pe care îl pot obţine, este că sunt exploataţi, câteodată chiar vampirizaţi ! Poate aţi auzit că celor neiubiţi le merge rău, inclusiv somatic ! V-aţi întrebat vreodată, de ce escrocii sentimentali au succes ? Vă daţi seama câţi naive/naivi nu asteaptă altceva decât să se iluzioneze ? Si când se trezesc…stiţi vorba aia…şi bătută, şi…,şi cu banii luaţi ?

Cineva care n-a fost iubit nu e în stare ( ìn sensul lui M. Erickson din exemplul cu femeile grase ) sa recunoască dragostea, neştiind ce e aia…Dacă întâlnesc pe cineva, care îl iubeşte, aceştia devin sceptici, suspicioşi, pentru că nu le vine sa creadă, că cineva ar putea să-i iubească necondiţionat, fără să le ceară nimic…De altfel cele doua categorii nu se prea întâlnesc fiind incompatibili şi când se înfiripă ceva, relaţia nu capată consistenţă şi nu durează.

Poate ca-mi reproşaţi că sunt pesimist ? Nu sunt nici pesimist, nici optimist, sunt realist, pentru că ştiu, si v-o tot repet, că nu există problemă ( psihică ) fără soluţie ! Poţi să înveţi, ca adult, să iubeşti, dar pentru asta, e NECESAR să începeţi cu voi, să vă acceptaţi, nu să cautaţi, inutil, acceptarea celorlalţi, pentru că cei care n-au fost iubiţi, aceia o cauta invariabil doar la cei, care nu le-ar da-o în nici un caz, pentru că şi-ar pierde, dacă ar face-o, ascendentul ! Credeţi că pisica care se joaca cu şoarecele, îl consideră pe acesta " demn de dragoste " ?
 Începeţi-vă ziua, de ex., uitându-vă în oglindă şi spunându-vă ce minunate/minunaţi sunteţi ( narcisismul e altceva ! ), dar pentru asta e necesar să trăiţi just, pentru că nu te poţi minţi pe tine însuţi, trebuie să fii " demn de dragoste " ! Să nu înţelegeţi că sunt de parere c-ar fi uşor, e teribil de dificil, precum toate lucrurile importante, şi dragostea-i esenţială…ştiu însă pertinamente că-i posibil !