RĂZBUNARE

Cazul tragic al unui fost pacient, care n-a vrut să ducă la bun sfârşit psihoterapia ( un lucru e făcut doar dacă e dus cu bine la bun sfârşit ! ), pentru că obiectivul lui nu era REALIZAREA DE SINE, ţelul ultim al unei psihoterapii demne de acest nume, ci reglarea de conturi cu genitorii lui, m-a împins sa reflectez despre răzbunare, " arma prostului " ( uitaţi-vă ce se întâmplă acum în politica ( ? ) româneasca ! ), pentru că răzbunarea nu face altceva decât să adauge o nedreptate, nedreptăţii iniţiale…cu rezultatul că avem două nedreptăţi…o nedreptate neputând - o anula pe cea anterioară ! Nu avem cum să reuşim în ceea ce întreprindem, decât dacă motivaţia e pozitiva ( a nu se confunda cu aşa numita " gândire pozitivă ", care e o aberaţie, fiind vorba de auto-înşelare  ), adică dacă facem lucrurile pentru noi, de dragul nostru, şi nu împotriva altora !

Mulţi dintre noi au motive întemeiate să reproşeze părinţilor felul în care s-au purtat cu ei, adică i-au educat ( educatia = pregatirea copilului pentru viaţă şi însemnând  ceea ce copilul traieste, nu ceea ce i se spune -" ţi-am spus eu " - ), ceea ce în psihoterapie trebuie prelucrat, pentru că nu putem găsi soluţiile necesare în rezolvarea unei situaţii/probleme/încurcături etc., dacă nu-i cunoaştem cauza ( nu putem decide indicaţia, dacă nu avem un diagnostic ! ) Unul din principiile de bază ale psihoterapiei este că e necesar să fie orientată pe soluţii ( Milton Erickson ), dar pentru a le găsi e nevoie să ne întoarcem cu faţa spre viitor : învătăm din trecut, trăim în prezent ( doar cei care au un prezent, sunt în pace cu ei înşişi, trăiesc realmente, ceilalţi supravieţuiesc doar ) şi ne pregătim viitorul, iar părinţii reprezintă, fie că ne convine, fie că nu ne convine ( personal nu-mi convine în calitate de tată şi bunic, dar neputând nega realitatea, o accept fără entuziasm, dar cu înţelepciune ) trecutul ! Prezentul cuiva e activitatea ( profesia/meseria ), familia, partenera/ul copiii, prietenii, hobby - urile ei/lui !

Nu putem reuşi în viaţă decât devenind adulţi, adică, cum explica un vestit şi important psihoterapeut ( Howard Halpern în Cutting Loose ) " despărţindu-ne de părinţi ", adică redefinind relaţia părinţi - copil ( vezi pe blog si textul meu despre " definiţia relaţiei ") : părinţii încetează " să aibă grijă " de copil, pentru că acesta, devenind adult, îsi poate purta singur de grijă ( munceşte, câstigă, plăteşte chiria propriei locuinţe, are relaţii, etc. ), iar relaţia părinţi - copil devine o relaţie între adulţi mai în vârstă ( părinţii ) - adult tânăr ( fostul copil ).  Tânărul dobândeşte astfel o altă identitate, încetează să fie ( ca funcţie ) fiu sau fiică şi devine bărbat sau femeie, cele doua indentităţi de fiu/fiică şi bărbat/femeie neputând, în nici un caz, coexista ! Cei care ramân fii sau fiice nu pot fi realmente adulţi, adică să preia responsabilitatea pentru urmările faptelor lor, deci n-au cum să reuşească din plin în viaţă, neputându-şi asuma corect celelalte roluri identitare : profesionist în meserie, partener, părinte etc.

Este ceea i se întâmplă fostului meu pacient care, concentrându-se pe răzbunare, a rămas în felul asta legat ( cumva ombilical ) de părinti într-o relaţie ierarhică, pe care analiza tranzacţională o numeşte ca fiind între parinţi şi copil . Băgaţi de seamă deci dragilor, că relaţia adult - adult e o relaţie între egali ( în drepturi şi datorii ) ! Cei obsedaţi de ideea răzbunarii îşi folosesc întreaga energie - energie negativă, distructivă - în acest sens, ceea ce le răpeşte posibilitatea de a reuşi realmente profesional, de a avea relaţii sentimentale şi sociale de calitate, ei fiind concentraţi pe altceva, ceea ce se vede în întreaga lor atitudine, sunt încrâncenati, nemulţumiţi ( totul le pute ! ) şi îngrozitori de neplăcuţi ! Asă că dacă-i zăriţi, atunci treceţi rapid pe partea cealaltă a străzii, dragii moşului, pentru că ei pot fi şi extrem de periculoşi,  fiind în stare să transfere pe fiecare dintre noi resentimentele lor cronice ! Dorinţa cronică de răzbunare e o boală grea, câteodata chiar incurabilă, chiar pentru psihoterapeutul vostru preferat, ceea ce e, din fericire pentru voi, excepţional… pentru că, de regulă, nu exista problemă de viaţă fără soluţii ! Deci nu pierdeţi în nici un caz speranţa, dragii mei !